Lemnul scârțâia sub fiecare dintre pașii mei, un sunet scobit și aproape funebru, răsunând în aerul gros al barului. Fiecare înaintare părea mai dificilă, de parcă însăși atmosfera se îngreuna în jurul meu, apăsătoare, comprimându-mă încet. M-am scufundat în acest amurg plictisitor, în care umbra și lumina păreau să se lupte pentru a domina spațiul, fără ca niciuna să învingă cu adevărat. Aerul avea o consistență ciudată, aproape palpabilă, un fel de văl invizibil care cântări pe pielea mea, un pic ca un vis din care nu ne putem desprinde.
Lumina pâlpâitoare a unei lămpi vechi mi-a atras atenția, ca singura stea de pe cerul întunecat. Un far solitar într-un ocean de întuneric. Stătea întinsă pe o masă şubredă, acoperită cu un strat fin de praf, uitată într-un colţ al barului. Designul său — curat, colțoșar, impregnat de acea modernitate rece specifică lucrărilor lui Jacob Jacobsen — a contrastat cu decorul dărăpănat și ancestral care îl înconjura. Liniile curate ale abajurului, din metal înnegrit de timp, au conferit obiectului un aspect aproape futurist, dar și deplasat, de parcă lampa nu ar fi fost niciodată destinată acestui loc. Piciorul său, lung și zvelt, se întindea cu o eleganță severă, o rigoare geometrică care se remarca în atmosfera saturată de mister și decadență. Metalul era aspru sub degetele mele, poate original, poate deteriorat de trecerea anilor, ruginit pe alocuri, dar încă solid. Abajurul, ușor zvâcnit, părea să trădeze o viață mult mai lungă decât restul mobilierului din jur. O lampă dintr-un alt timp, dintr-o altă viață, care supraviețuise acolo unde totul era sortit uitării. Lumina lui, slabă și gălbuie, pâlpâia uneori, trosnind intermitent, de parcă un contact rău ar fi perturbat curentul. Această intermitență, această pâlpâire neregulată, dădeau scenei o ciudățenie tulburătoare, fiecare fulger scufundandu-se și trăgând camera din umbră, de parcă obiectul însuși s-ar lupta să mențină o legătură slabă cu această realitate. Uneori, în aceste momente de scurte întreruperi, întunericul părea că vrea să devoreze tot ce îl înconjoară, gata să înghită totul când lumina se stingea. M-am uitat la lampă cu o fascinație mohorâtă, aproape hipnotică. A fost cu adevărat vintage? Sau fusese plasat acolo recent, ca o relicvă modernă într-un altar antic? Era greu de spus. Tot ce știam era că ea părea să aibă o prezență, o voință proprie, de parcă ar fi fost un martor tăcut la ceva ce încă nu puteam înțelege.
Sau poate... era mintea mea. Mintea mea se pierde în acest labirint de senzații. M-am așezat în cele din urmă, sau mai bine zis, m-am scufundat, epuizat, într-un scaun care scârțâia sub greutatea mea. Abia mă uitam în jur când le-am simțit prezența. Alții erau acolo, așezați în jurul mesei, siluete neclare, forme abia umane, sau poate prea umane pentru ca eu să le deslușesc cu adevărat. Creaturi, ieșind din adâncurile insondabile, poate chiar adepte ai lui Cthulhu, precum acele Lovecraft descrise în poveștile sale. Prezențele lor, grele, opace, învăluiau încăperea ca o ceață care nu putea fi risipită. Hainele lor gri închis se amestecau în întuneric, cu pălăriile trase atât de jos încât ascunseră orice semn de față, de parcă chiar și ideea identității lor ar fi fost ștearsă. Aceste creaturi, dacă le-ai putea numi așa, păreau să iasă dintr-o altă epocă, dintr-o altă lume, plutind într-un spațiu între realitate și coșmar. Abia se mișcau, dar mișcările lor erau lente, parcă în suspensie, distorsionate, deplasate, umbre fără substanță reală care păreau să vibreze, oscilând pe marginea vizibilului și a nedescrisului. Mișcările lor, insesizabile, sfidau logica mișcării umane, de parcă ar fi supuse unei alte gravitații, sau de parcă ar exista într-un timp care nu mi-a aparținut. Eram cu adevărat acolo, sau cădeam într-un vis, într-un coșmar trezit în care granițele realității și ale mitului se estompau încet? Poate că devenisem deja unul dintre ei. Fantome, iluzii sau poate... ceea ce devenisem eu însumi. Eram cu adevărat acolo, sau cădeam într-un vis, într-un coșmar trezit în care granițele realității și ale mitului se estompau încet? Poate că devenisem deja unul dintre ei. Fantome, iluzii sau poate... ceea ce devenisem eu însumi. În fața lor, în centrul mesei, era o frunză. Alb sau galben pal, era greu de spus în această lumină pâlpâitoare. Frunza părea aproape ireală, de parcă ar fi plutind deasupra lemnului îmbătrânit, incapabil să atingă pe deplin realitatea, o enigmă, o provocare zăcând acolo, așteptând să fie descifrată. Aspectul lui fragil contrasta cu greutatea apăsătoare a ființelor din jurul lui. Ea era acolo, o enigmă suspendată între două lumi, sfidând pe oricine îndrăznea să o atingă cu un ochi sau cu o mână. Această foaie subțire, atât de fragilă în aparență, contrasta puternic cu prezența apăsătoare a umbrelor care o înconjurau.
Apoi, ca o șoaptă subterană care se ridică din adâncurile abisului, un sunet a ajuns la urechile mele. Era o șoaptă, abia audibilă, venind de la una dintre aceste siluete neclare, mai mult umbră decât substanță, mai fantomă decât carne.
„Și tu... îl cauți și pe Satoshi, nu-i așa? »
Șoapta părea să poarte în ea toată greutatea unui secret străvechi, ca un blestem, o incantație destinată să reverbereze de-a lungul veacurilor. Mi s-a strâns gâtul, buzele mi-au înghețat. Pentru o clipă, am rămas tăcut, incapabil să reacţionez. Apoi, cu o voce tremurândă, aproape ezită, am răspuns în cele din urmă
"Da..."
Abia mi-au părăsit aceste cuvinte de la gură când, ca prin farmec, mi-a apărut în fața mea un pahar de țuică. Sosirea lui, tăcută, părea supranaturală, de parcă lichidul s-ar fi materializat printr-o forță invizibilă, rodul unui truc străvechi sau al unui artificiu misterios. Sticla era grea, tăiată dintr-un cristal gros care capta lumina pâlpâitoare, transformând lichidul auriu pe care îl conținea într-o adevărată cascadă de aur topit. Sub această strălucire ireală, brandy-ul strălucea, fiecare explozie de lumină subliniind bogăția texturii sale. Mirosul de alcool s-a răspândit încet în aer, ca un văl care alunga parfumurile acide și uscate ale țigărilor vechi, parfumul rânced de mucegai care se agăța de pereți și de sufletele prezente. Nu era doar un miros, era o invitație – o promisiune acoperită a unui adevăr încă ascuns. Buchetul coniacului era complex, cu note de stejar învechit și mirodenii îndepărtate, de parcă fiecare picătură ar purta în sine povestea unei căutări, a unui mister pe care doar cei care au îndrăznit să se cufunde în adâncul lui l-au putut înțelege. Am ridicat paharul încet, simțindu-i greutatea pe degete, căldura alcoolului iradiind ușor prin cristalul rece. La prima inhalare, m-a copleșit un parfum bogat, amețitor, o ceață blândă de arome care m-a transportat în altă parte, departe de această masă și de aceste umbre. Coniacul, în acel pahar închis, era mai mult decât alcool – era oglinda enigmei pe care o urmăream.
De continuat...